"Oricine poate exprima o opinie, dar pentru a deveni act de cultură e necesar să aducă în sprijinul ei, argumente aparţinând domeniului de referinţă"
Nicolae Iorga
Opinia medicală în cazul suferinţei eminesciene, deşi a fost invocată de majoritatea exegeţilor şi biografilor săi, a rămas teren de interpretare şi mai puţin de dezbatere, ceea ce avea să prejudicieze grav viziunea posterităţii asupra geniului culturii noastre.
Lucrarea de faţă trece în revistă pe cei 64 de medici care l-au îngrijit direct sau indirect precum şi pe cei care s-au ocupat postum de de suferinţa sa, între care nu mai puţin de 19 au fost psihiatri. Opinia medicilor contemporani poetului şi a celor mai documentate abordări eminesciene sub aspectul patografiei sale este că Eminescu, personalitate ciclotimică, a suferit de o psihoză maniaco-depresivă de cauză ereditară cu evoluţie spre alienaţie, moartea sa fiind efectiv legată de efectele toxice, cumulate în timp, ale terapiei mercuriale.
Celelalte abordări rămân de domeniul fanteziei scriitoriceşti. Introducere; Abordarea asistenţei medicale de care a beneficiat Eminescu la vremea lui nu poate fi făcută fără a ţine cont de posibilităţile medicale ale timpului, în strânsă legătură desigur cu nivelul ştiinţelor medicale ale epocii în care a trăit şi a creat geniul culturii noastre.
Majoritatea celor care au tratat problematica medicală a poetului (îndeosebi medicii) au judecat-o la nivelul cunoştinţelor lor, la ceea ce între timp ştiinţa medicală ajunsese ca nivel şi posibilităţi, de aici şi interpretările diferite, generate de incertitudinile diagnostice ale epocii în care Eminescu a trăit şi de tratamentele hazardate a căror finalitate a fost dezastruoasă. Spun îndeosebi medicii pentru că critica literară, cu unele excepţii (Nicolae Manolescu, Theodor Codreanu, Nicolae Georgescu), a rămas ancorată în cutumele călinesciene. De reţinut faptul că însăşi psihiatria ca ştiinţă abia se năştea, iar cei care profesau această specialitate nici măcar nu se numeau psihiatri ci alienişti, că cel care l-a tratat pe Eminescu la prima şi ultima din cele trei crize majore pe care le-a prezentat poetul a fost Alexandru Soutzo (Șuțu), cunoscut în istoria medicinei ca fondatorul psihiatriei şi a medicinei legale româneşti.
Însăşi asistenţa medicală la nivel naţional, în accepţiunea modernă a cuvântului, se afla la începuturile ei. Abia după reformele lui Alexandru Ioan Cuza reţeaua spitalicească orăşenească ctitorită de comunităţi sau oameni de bine, va fi trecută sub administraţia centrală a Eforiei Spitalelor Civile şi Militare sub conducerea lui Carol Davila.
Spitalele timpului tratau de regulă bolile acute, aveau în structura lor secţii de chirurgie, secţii de medicină internă şi în funcţie de mărimea şi importanţa lor şi alte secţii sau compartimente.
Bolile cronice de tipul tuberculozei, leprei sau bolile psihice se tratau în sanatorii, azile sau stabilimente speciale, de regulă pe lângă mănăstiri, continuând astfel tradiţia bolniţelor care au precedat spitalelor până în secolul al XVIII-lea ca aşezăminte spitaliceşti patronate de mănăstiri. Instituţia medicului de plasă abia se infiripa, ca şi reţeaua de spitale rurale (spitale de tip Carol, vizibile şi astăzi pe alocuri) pe care Eminescu le critica la vremea sa ca fiind ineficiente în faţa ?răului nutriment" "lipsei de higienă" sau neajunsurilor sociale după cum argumenta el în jurnalistica sa. Este de asemenea epoca de început a învăţământului medical care abia îşi punea bazele în România Mică prin facultăţile de medicină din Bucureşti (1866) şi Iaşi (1870) şi care începeau să pregătească medici autohtoni. Până la această etapă pregătirea medicilor se realiza la Viena, Paris şi Berlin, şcoala germană şi franceză fiind cele care îşi puneau amprenta în pregătirea şi practica medicală a timpului.
Morbiditatea şi posibilităţile medicale ale timpului. Nu trebuie de trecut cu vederea că însăși realităţile medicale ale timpului erau dezastruoase. În bună parte patologia era formată din boli endemice cu izbucniri epidemice; febra palustră (malaria sau frigurile de baltă), febra tifoidă, tifosul exantematic, difteria, tuberculoza, poliomielita, pelagra, rujeola, holera, tetanosul, luesul etc, toate, dar absolut toate realizau o morbiditate extrem de ridicată, atât prin boală cât şi prin complicaţiile ei. Din aceste realităţi rezulta, ca o consecinţă nefastă, o mortalitate îngrijorătoare, compensată în plan demografic doar de natalitatea crescută a acelor vremuri şi nu prin ştiinţa medicală a timpului. Însuşi medicina intrase de curând (începutul secolului al XIX-lea) în cea de a doua etapă a dezvoltării sale istorice, cunoscută ca etapa anatomo-clinică care succeda primei etape, a medicinei empirice (boala era definită ca buchet de simptome) ce a durat peste 1500 de ani. Interpretarea clinică şi terapeutică a unei boli era făcută de data aceasta prin prisma leziunilor anatomice pe care le produce respectiva boală, urmând ca spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea medicina să intre în etapa etiologică, în care cauzalitatea îmbolnăvirilor prin descoperirea agenţilor etiologici (infecţioşi şi neinfecţioşi) permiteau incadrarea patologiei şi abordarea terapeutică pe principii ştiinţifice. La aprofundarea acestei noi modalități de abordare medicală (la fel de valabilă și astăzi) va contribui de o manieră hotărâtoare compatriotul nostru marele savant Nicolae C Paulescu, alături de maestrul său Etienne Lancereaux şi alţi corifei ai ştiinţei româneşti cum ar fi Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Gheorghe Marinescu şi alţii. La rândul ei abordarea terapeutică era una sumară, bazată pe principii naturiste (infuzii, decocturi, poţiuni, loţiuni, extracte, tinctiuri, pilule, aplicaţii, frecţii, băi, etc) în bună parte empirice, toate ajutând de fapt organismul să se vindece prin resurse proprii şi nicidecum atacând cauza care în imensa majoritate a bolilor nu era cunoscută.
Intervenţiile chirurgicale erau grevate de complicaţii postoperatorii, îndeosebi septice (infecţioase), într-o proporţie de peste 45% din operaţii până când Lister în 1786 introduce asepsia şi antisepsia în actul chirurgical, proceduri care vor reduce substanţial acest risc. Însuşi stigmatul luetic, pe nedrept pus pe fruntea olimpiană a poetului nostru naţional de către George Călinescu, era o rezultantă a modului în care se diagnosticau boli ale căror cauze şi abordări fiziopatogenice sau anatomopatologice nu puteau fi făcute. Boala luetică ca entitate va fi lămurită abia atunci când agentul cauzal va fi descoperit, adică în 1905 când Schaudin şi Hoffman vor izola treponema palidum în sângele bolnavilor de lues, iar în 1913 Nogouki o va izola în ţesutul cerebral al bolnavilor cu paralizie generală progresivă de cauză luetică, urmând ca abia în 1945 să se aplice remediul terapeutic prin introducerea penicilinei descoperită de Alexander Flemming încă din 1928, la câțiva ani după ce Victor Babeș descoperise deja antibiogeneza ca modalitate de acțiune a antibioticelor. Iată contextul în care Eminescu cu suferinţele sale vine în contact direct cu medicina timpului şi ajunge în atenţia corpului medical a cărui atitudine oscilantă, implicare nesigură şi realizări de cele mai multe ori nefericite vor semna destinul nefericit al poetului. Este etapa cînd Eminescu trăieşte drama existenţei sale, în care conceptele de bază ale medicinei abia începeau să capete girul ştiinţific. Secolul al XX-lea va însemna definitivarea etapei etiologice (a cauzalităţii), îndeosebi a agresiunii biologice (bacteriene, virale şi parazitare) vinovată de marile molime pe care umanitatea le-a cunoscut în decursul istoriei sale. Este etapa introducerii remediilor profilactice (vaccinarea şi igiena) şi terapeutice (antibioterapia) care vor reuşi performanţa eradicării şi controlul principalelor boli ce decimau colectivităţile umane. Sfîrşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea înseamnă debutul etapei actuale a medicinei, a medicinei tehnice, bazată pe dovezi în care prin evaluări imagistice şi prin tehnici de laborator diagnosticul are un grad înalt de certitudine, iar terapeutica prin chimia farmaceutică şi tehnici medicale specifice reuşeşte performanţe cu totul deosebite în majoritatea specialităţilor medicale. Revenind la epoca în care Eminescu a trăit, dincolo de faptul că posibilităţile medicale erau limitate, însăşi conceptele cu care medicina opera erau la început, se bazau în marea lor majoritate pe observaţia clinică, pe intuiţia şi experienţa individuală şi nu rareori pendulau între realitate şi fantezie. Însăşi eticheta de nebunie luetică aplicată lui Eminescu avea la bază faptul că tot ce ştiinţa medicală nu putea explica din punct de vedere etiopatogenic se considera că ar fi fost de natură luetică sau tuberculoasă, boli a căror etiologie nu se cunoştea la acea vreme. Însuşi conceptul de paralizie generală progresivă, a cărei componentă neurologică era bine reprezentată, a fost pusă efectiv pe seama bolii luetice, iar atunci când simptomatologia nu corespundea în totalitate acestei încadrări, se folosea termenul de pseudoparalizie, termen dispărut astăzi din taxonomia medicală.
Pe de altă parte psihoza maniaco-depresivă (care s-a dovedit a fi adevărata cauză a suferinţei eminesciene), mania, depresia, demenţa, alienaţia mentală, nebunia, erau termeni care generau confuzii fiind insuficient definiţi. Manifestările ciclotimice eminesciene cu perioade de depresie şi perioade de agitaţie maniacală vor fi definite de Kraepelin în aceiași perioadă ca boală de sine stătătoare, în ceea ce în zilele noastre se numeşte tulburare afectivă bipolară. Înaintea acestei delimitări această tulburare era taxată ca nebunie, alienaţie sau demenţă.
Medici contemporani poetului implicaţi în îngrijirea sa. Am făcut precizările de mai sus forţat de faptul că nu rareori cei care analizează existenţa eminesciană din punct de vedere medical fac abstracţie de realităţile medicale ale timpului său, încercând să le analizeze critic la nivelul timpului lor, eludând astfel contextualitatea evenimentelor medicale, ceea ce constituie o gravă eroare. Dacă pentru medicii contemporani lui Eminescu limitele ştiinţelor medicale pot justifica unele atitudini nesigure şi oscilante, pentru medicii secolului al XX-lea care nu ţin cont de evoluţia medicinei, cramponându-se de empirismul medicinei din timpul vieţii poetului este o dovadă a unei atitudini care nu poate fi taxată decât ca aştiinţifică, fără repere deontologice şi chiar impardonabilă. Un exemplu în acest sens este utilizarea termenului de ereditate în lues, etichetând boala ca ereditară sau atavică, fapt ce denotă o ignoranţă condamnabilă chiar pentru un începător în ale medicinei, ca să nu mai vorbim de deținătorul unui titlu academic. În egală măsură eticheta de lues congenital aruncată la întâmplare, când nimic din istoricul familial sau antecedentele personale nu pledează pentru aşa ceva, este dincolo de domeniul ignoranţei. Mai mult ca atât, a aduna nişte simptome banale care se pot regăsi în orice altă boală, sau pot constitui o particularitate comportamentală, este o atitudine cel puţin nemedicală, ca să nu mai vorbim de modul superficial în care a fost tratat impactul neuropsihic de-a dreptul catastrofal pe care l-a avut intoxicaţia mercurială asupra ultimilor doi ani din viaţa poetului. De aceea o atitudine decentă din partea medicilor care atacă latura medicală a existenţei poetului înseamnă o apreciere exactă a manifestărilor clinice, o interpretare corectă a simptomelor descrise de poet sau semnalate de cei apropiaţi, dar mai ales cunoaşterea cadrului nozologic în care s-ar putea încadra. Ori aici cei mai mulţi medici au fost inconsecvenţi. Din aceste bâlbe medicale aveau să se nască tot felul de presupuneri şi supoziţii care vor constitui o adevărată prejudecată, sfîrşind prin a da naştere mitului nebuniei luetice pe seama căruia s-au construit biografii, s-a încercat judecarea operei poetului, în sfârşit s-a realizat dicotomia gândirii eminesciene, punându-se pe seama nebuniei luetice ceea ce nu convenea unui regim sau altul. Or aceste aspecte s-au înrădăcinat atât de adânc în conştiinţa publică încât atunci când reevaluările medicale patografice făcute prin prisma achiziţiilor medicale în domeniu de către un Ion Nica (psihiatru) sau un Ovidiu Vuia (neuropsihiatru) au stârnit reacţii vehemente, mai ales din partea criticii literare care s-a văzut pusă în faţa unor realităţi care cereau reinterpretarea şi revizuirea biografiei şi gândirii creatorului Eminescu. Ceea ce se știe cu certitudine este faptul că deși în anturajul său existau medici, cu care Eminescu avea relații de prietenie și chiar colaborare (doctorii; Ioan Neagoe, Ioan Hozan, H Grandea, Kereszteny, Nicolae Kretzulescu, Iacob Felix), sub aspectul asistenţei medicale Eminescu a evitat contactul cu medicii în mod deliberat. Pe de o parte pentru faptul că având o constituţie robustă nu era un tip bolnăvicios şi deci nu reclama nevoia de asistenţă medicală, iar pe de altă parte creditul pe care el îl acorda medicinii timpului său era destul de redus, atitudine indusă şi de faptul că în perioada vieneză a frecventat cursurile profesorilor Rietl (anatomie patologică), Brucke (fiziologie), Gatscher (medicină legală), Emile Reymond (fiziologie experimentală), H Munk (fiziologia nervilor) şi era oarecum familiar cu posibilităţile medicinii timpului, mai ales că Şerban era doctor iar Ilie student la medicină, el însuşi dorind la un moment dat să devină medic.
Relatări privind serviciile medicale la care Eminescu ar fi apelat până în 1883 sunt extrem de puţine şi ele privesc doar perioada vieneză când suferă de ?gălbinarie" (hepatită epidemică n.n.), ?aprindere de maţe" (enterocolită acută n.n.), sau paralizie la un braţ (artrită nespecifică n.n.) boli pentru care ar fi fost prezentat unor medici vienezi de către prietenii săi medicinişti (dr. Sterie Ciurcu). De asemenea la începutul anului 1883 apelează la serviciile doctorului Russel pe care le apreciază pentru eficacitatea tratamentului prescris cu preparate de fier pentru o stare de astenie și epuizare pe care poetul o acuza din ce în ce mai des. Cam în aceiași perioadă apelează la serviciile doctorului Wilhelm Kremnitz care îl va interna în serviciul său din spitalul Brâncovenesc pentru leziuni la nivelul gambelor, leziuni pe care medicul nu le consideră de natură luetică, aspect important privind patografia eminesciană. După 1883, odată cu izbucnirea crizei maniacale, se va recurge constant la serviciile medicale. Din acest moment o pleiadă de medici mai mult sau mai puţin implicaţi în suferința eminesciană vor furniza o serie de mărturii, fiecare dintre ei exprimându-şi într-un fel sau altul propria opinie. Numărul medicilor care s-au implicat în tratamentul poetului, ca şi a celor care postum au depus eforturi pentru lămurirea suferinţei eminesciene este considerabil. Fără pretenţia epuizării subiectului am ajuns la cifra de 64 de medici, dintre care 38 contemporani poetului, cu implicare directă sau indirectă în problematica medicală şi 26 de medici cu implicare postumă în alcătuirea patografiei eminesciene.
Modalităţile de abordare au diferit în ambele categorii de medici în funcţie de specialitatea lor, de viziunea lor și nu în ultimul rând de gradul lor de pregătire, parte dintre ei având chiar titluri academice. Vom încerca aşadar ca în limitele cunoştinţelor noastre şi bazaţi pe izvoarele documentare pe care le-am avut la dispoziție să trecem în revistă personalităţile medicale ale timpului cu implicaţie directă în tratamentul suferinţei eminesciene; 1, Dr, George Bogdan; (1859-1930) medic practician la Iaşi cu studii la Paris şi Viena, este solicitat de autorităţile ieşene (prim procurorul judeţului Iaşi) ca împreună cu doctorul George Iuliano să-l examineze pe Mihai Eminescu întrucât acesta prezenta tulburări de comportament ce vizau ordinea publică. Concluzia diagnostică a examinării din 6 noiembrie 1886 a fost de ?Alienaţiune mentală cu accese acute, produse probabil prin gome syphilitice la creer şi exacerbate prin alcoholism" în baza căruia poetul va fi internat în ospiciul de la Mănăstirea Neamţului. Deşi formularea este una de probabilitate, în opinia noastră doar pentru a justifica internarea, ea va reprezenta începutul unor speculaţii pe care unii biografi, critici şi eminescologi au considerat-o ca atare, constituindu-se în timp într-un stigmat ce se va dovedi o adevărată cunună de spini pe fruntea olimpiană a mentorului culturii noastre, consacrată literar din nefericire cu obstinaţie şi total nefondat de George Călinescu considerat încă autorul biografiei oficiale a poetului. De altfel etiologia luetică a alienaţiunii nu se va mai regăsi în nici un document medical, nici măcar ca diagnostic de internare la Mănăstirea Neamţului (diagnosticul de internare fiind: Manie furibundă, înlocuit apoi cu Delirum tremens, va fi externat vindecat la 10 aprilie 1887), ca să nu mai vorbim de opinia medicilor vienezi sau a celor de la Caritatea. Singurii care vor folosi diagnosticul pentru a institui terapia mercurială vor fi doctorii Francisc Iszac la Botoşani şi Alexandru Soutzo (Şuţu) la Bucureşti.
Doctorul George Bogdan va urma ulterior cariera universitară la Facultatea de Medicină din Iaşi şi va pune bazele disciplinei de medicină legală. Va publica patru volume de medicină legală din cele şapte pe care și le propune în specialitatea sa. Nu se va mai intersecta cu problematica eminesciană, cel puţin până în prezent nu există referiri la acest subiect. 2. Dr. Dimitrie Boghean; profesor de limba română în tinereţe, membru al Junimii, absolvent al Facultăţii Regale Friederich Wilhelm din Berlin, doctor în neurologie cu teza susţinută la 12 august 1880, are misiunea expresă din partea Junimii de a ţine legătura cu doctorii vienezi Obersteiner şi Leidersdorfer. Aflăm de la el că la o lună de la internare, cu ocazia primei lui vizite la Ober Dobling, ?diagnoza nu era bine stabilită. Se credea că ar fi fost - Progresive Paralehse des Irren (paralizie generală progresivă n.n.) - afecţiune progresivă specifică nebunilor şi se aştepta o schimbare, numai pentru a se putea confirma această diagnoză ori modifica". Ori această schimbare va veni peste patru luni dar nu în sensul confirmării bolii ci dimpotrivă. Scrisoarea sa adresată junimistului Petre Th. Missir stârneşte şi astăzi controverse prin tonul ei oarecum misterios atunci când, după ce relatează despre starea lui Eminescu (pe care nu l-a întâlnit de teama unei reacţii agresive), lasă la latitudinea lui Missir dacă scrisoarea va fi citită în plenul junimist sau numai în faţa câtorva ?aleşi". De la el aflăm opinia lui Obersteiner care nu crede în PGP (paralizie generală progresivă) şi că poetul prezintă un delir de situaţie, confundându-l pe medic cu Heine, el însuşi fiind un Budha, sau brahman purtând o glugă pe cap. Constant în convingerea sa că Eminescu nu a avut sifilis doctorul Dimitrie Boghean va fi un adversar al tratamentului mercurial practicat de doctorul Iszac. Spre regretul eminescologilor el va dispare din spectrul eminescian, dar referirile sale rămân de mare importanţă atât diagnostică cât şi conspirativă. 3. Dr. Balomir....medic de permanenţă la Ospiciul Mănăstirea Neamţului, afirmă starea de sănătate a poetului într-o întâlnire cu avocatul Bojeicu (coleg de şcoală cu poetul) când îl informează pe acesta că poetul ?este perfect sănătos şi poate părăsi în orice zi sanatoriul". Împreună cu doctorul Ursulescu doctorul Balomir urmăreşte evoluţia bolii poetului.
Din nefericire nu ne lasă mărturii scrise despre comportamentul bolnavului Eminescu în perioada sanatorizării acestea fiind furnizate mai degrabă de personalul de îngrijire. 4. Dr. Constantin Bottez; (1854-1909) medic practician la Iaşi, face parte din comisia celor şase medici care hotărăsc trimiterea poetului în staţiunea Halle din Germania în vederea unui tratament antiluetic, pe care însă nu-l va efectua, medicii stațiunii limitându-se la tratamentul balnear pentru că nu credeau în diagnosticul de lues. Profesor universitar chirurg, este unul din fondatorii școlii de chirurgie de la Iași alături de dr Russel. 5. Dr. Alexandru (Sterie) Ciurcu; (1847-1917); coleg de studii în perioada vieneză. Îl ajută pe Eminescu în cele câteva situaţii când a avut nevoie de asistenţă medicală, prezentându-l unor medici ai timpului şi îngrijindu-l efectiv. Este vorba de cele trei episoade de îmbolnăvire consemnate de biografi; gălbinarie (hepatită epidemică n.n.), aprindere de maţe (enterocolită acută n.n.) şi paralizie (?) de membru superior (probabil o artrită banală n.n.), interpretată total neprofesionist şi chiar tendenţios ca posibile manifestări luetice primare sau secundare, plasând astfel debutul bolii sifilitice în această perioadă. Susţinerea biografică este atât de hazardată şi nefondată încât în ochii unui medic al zilelor noastre pare de-a dreptul puerilă. Dincolo de aceste aspecte relaţia lor era una de prietenie şi colaborare la Asociaţia Academică Studenţească ?România Jună", ca şi în cadrul comitetului de organizare a serbărilor de la Putna. 6. Dr. Colisher... face parte din aceiaşi comisie pentru examinarea poetului în 14 iulie1887. 7. Dr. Coşereanu; face referiri cu privire la episodul în care poetul a fost lovit cu o cărămidă de tenorul Poenaru cauzându-i o rană care va fi la originea erizipelului contractat cu această ocazie. Nu exclude posibilitatea repetării gestului, de data aceasta cu o scândură şi pune pe seama acestor evenimente decesul poetului. Această ipoteză va fi preluată şi consemnată în corespondenţa sa de sora poetului Henrieta. 8. Dr. Grigore Focşa; doctorand în neurologie la Iaşi va însoţi pe Eminescu la Halle şi îi va supraveghea evoluţia. Nu avem mărturii ale observaţiilor sale. 9. Dr. Filipescu...medic primar al orașului Iași, face parte din comisia formată din şase medici întrunită în 14 iulie 1887 la Iaşi în casa familiei Emilian pentru a decide trimiterea poetului în stațiunea Halle. 10. Dr Arpad Hajnal; medic practician la Botoșani, proprietarul farmaciei ?Spițeria Roșie", bun prieten cu dr. Francisc Iszac, va juca un rol în propunerea ca poetul să fie trimis în staţiunea Breslauer (stabiliment lângă Viena) care însă în cele din urmă nu se va finaliza. Este adeptul etiologiei luetice a bolii lui Eminescu aşa încât la 26 mai 1887 împreună cu doctorul Aethur Hynek, va întocmi un raport de necesitate privind trimiterea bolnavului Eminescu la sanatoriu. 11, Dr. Arhur Hynek; medic practicant la Botoșani, coleg da clasă cu unul din frații poetului (se pare cu Șerban), cunoaște familia Eminovici, adept şi el al teoriei luetice. Împreună cu dr Hajnal propune sanatorizarea la Breslauer. 12. Dr. Francisc Iszac; medic dermatolog practicant la Botoşani, este solicitat pentru a-l consulta pe Eminescu în toamna anului 1887 cu ocazia retragerii poetului la Botoşani în grija surorii sale Henrieta.
Convins că luesul este cauza suferinţei lui Eminescu acest medic recurge la o terapie eroică cu preparate mercuriale sub formă de aplicaţii, frecţii şi fumigaţii, cu doze enorme de la 4 grame zi până la 7 grame zi tratament pe care îl va continua până la plecarea poetului la Viena. Rezultatul tratamentului a fost unul dezastruos, amplificat şi de faptul că doctorul Iszac nu recunoaşte semnele intoxicaţiei care începuseră să fie prezente; hipersalivaţie, constipaţie, tulburări micţionale, erupţii cutanate, tulburări de echilibru, slăbiciune. Reuşeşte în schimb să câştige încrederea Henrietei (sora poetului) de la care avem mărturii indubitabile privind tratamentul și evoluția bolii. Derutant este faptul că Henrieta este convinsă de utilitatea tratamentului şi devine astfel un aliat fidel al doctorului Iszac în eforturile sale.
La rândul său doctorul Iszac intenţionează să elaboreze, după vindecarea poetului pe care era sigur că o va obţine, o lucrare ştiinţifică care să revoluţioneze terapeutica luesului. Mai mult, se deplasează la Viena pentru a-şi susţine teoria în faţa celor trei medici vienezi (Thomas Mainert, Herman Nothangel şi Isidor Neuman).
Rezultatul acestui demers nu este unul cunoscut, pentru că doctorul Iszac nu va prezenta familiei corespondenţa cu aceşti medici, corespondenţă considerată astăzi pierdută pentru totdeauna. Nu se va mai ocupa de Eminescu, el însuşi se va interna într-un sanatoriu austriac, bolnav fiind de etilism cronic. 13, Dr Iorgandopol; unul din medicii care au dezbătut necesitatea internării lui Eminescu pentru o nouă cură balneară în ianuarie 1888. 14. Dr. George Iuliano, doctor de Paris, practicant la Iaşi, va examina împreună cu dr George Bogdan starea clinică a poetului şi va formula fatidicul diagnostic de ?Alienaţie mentală cu accese acute produse probabil de gome syphilitice la creer exacerbate de alcoholism". Nu se va mai implica în îngrijirea lui Eminescu. 15. Dr. Iachimovitz, medic balneolog, proprietarul staţiunii Balta Liman din localitatea Andreevskaia de lângă Odessa, îl îngrijeşte pe Eminescu pentru leziunile cutanate de la nivelul gambelor şi obţine vindecarea acestora. Poetul se internează aici la insistenţele doctorului Kremnitz şi la recomandarea doctorului Emil Max. 16. Dr.Wilhelm Kremnitz; medicul personal al regelui Carol I, soţul Mittei Kremnitz a cărei familie Eminescu o frecventa. La începutul anului 1883 îl îngrijeşte pe Eminescu în Spitalul Brâncovenesc şi obţine vindecarea eritemului nodos de la nivelul gambelor. Lui i se datoreşte şi cura balneară de la Balta Liman. Încă din 1878 recomandă poetului linişte şi odihnă la moșia Floreşti din Dolj pentru că încă de atunci poetul acuza o stare de epuizare nervoasă cu cefelee atroce şi insomnii, uşor de interpretat ca o adevărată nevroză astenică. Nu se va mai implica în suferinţa eminesciană decât afectiv. 17. Dr. Maximiliam Leidersdorfer; profesor de psihiatrie din anul 1866 la Facultatea de Medicină din Viena. În anul 1872 devine şeful clinicii de Psihiatrie şi superintendentul Azilului de Boli Psihice de la Ober Dobling. Este adeptul teoriei care circula în epocă că maladiile psihice au ca substrat leziuni organice. Câţiva ani mai târziu devine copropietar la Ober Dobling împreună cu Heinrich Obersteiner care-i va deveni ginere.
Îl va îngriji pe Eminescu la prima sa sanatorizare din 1883 şi nu va credita ideia etiologiei luetice a bolii poetului considerând că este vorba de o psihoză. 18. Dr. Emil Max; este unul din medicii curanţi ocazionali ai poetului care va insista pentru cura balneară la sanatoriul Andreevski de lângă Odessa. Este consemnat de iatroistorigraful Gheorghe Brătescu în scrierile sale. 19, Dr. Thomas Maynert; profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din Viena, om de ştiinţă, poet autor de balade, istoric şi critic dramatic, vorbea şase limbi străine. Personalitate de mare suprafaţă intelectuală şi specialist de elită în psihiatrie conduce Centrul de Diagnoză al facultăţii vieneze. Consideră că orice formă de nebunie este ereditară.
Face parte din a doua comisie vieneză de examinare medicală a poetului din iarna anului 1888 care va respinge ipoteza luetică a bolii şi va opinia pentru o psihoză endogenă. 20. Dr, Vasile Negel; practică medicina la Iaşi, face parte din comisia care decide trimiterea poetului în staţiunea Halle pentru tratament antiluetic.
Adept al teoriei luetice alături de ceilalţi membri ai comisiei întrunite la 14 iulie 1887. 21, Dr, Isidor Neuman; medic vienez, specialist în boli mintale, face parte din a doua comisie vieneză alături de Thomas Maynert şi Herman Nothangel, a cărei opinie nu împărtăşeşte ipoteza luetică ci ipoteza psihozei endogene, 22. Dr, Herman Nothangel; specialist vienez în boli mintale va fi în consens cu colegii săi cu privire la diagnoza poetului. Face parte din a doua comisie de medici vienezi care l-au consultat pe Eminescu. 23. Heinrich Obersteiner, profesor titular la catedra de anatomia şi patologia sistemului nervos a Facultăţii de medicină din Viena.
A fondat Institutul de Neurologie şi a pus bazele bibliotecii facultăţii care-i poartă numele. A scris lucrări capitale în domeniul neurologiei publicate în limbi de circulaţie internaţională. Este medicul curant al poetului la Ober Dobling calitate în care respinge ideia etiologiei luetice. De altfel la patru luni de sanatorizare Eminescu îşi va reveni complet, revenire care îi va surprinde pe medicii săi şi le va întări convingerea că suferinţa eminesciană este o psihoză. 24, Dr. Gustav Otremba; (1833-1891) medic militar cu grad de colonel. De origine poloneză născut la Cracovia, practică medicina la Hârlău apoi la Iaşi ca medic şef al regimentului 13.
A fost un apropiat al marelui Carol Davila. Relaţia cu Eminescu este una specială. Pe linie medicală era considerat medicul poetului. Va recomanda, împreună cu ceilalţi membri ai comisiei din 14 iulie 1887, internarea poetului în sanatoriu, dar şi decizia din 1883 de a fi adus la consulatul de la Iaşi. Pe linie culturală Gustav Otremba era un muzician cunoscut, compozitor şi colaborator apropiat al muzicianului Eduard Caudella cu care au semnat muzica la mai multe opere. Pune bazele ?Societăţii Lirice" şi ?Amicii Artelor" societăţi în care este consemnată colaborarea cu Eminescu. 25. Dr. Ion Palazu; medic practicant la Iaşi este citat în una din comisiile care s-au ocupat de sanatorizarea lui Eminescu şi este unul din susţinătorii etiologiei luetice a bolii. Susţine necesitatea curei balneare. 26. Dr. Pollac.... medic balneolog, medicul curant al poetului la sanatoriul balnear din Halle fără să utilizeze terapia mercurială. 27. Dr. Constantin Popazu; medic practicant cu studii la Viena, şi profesor la Institutul Pedagogic din Caransebeş. Împreună cu Ioan Popovici, episcop de Caransebeş va forma o nouă Junime în această localitate. Primeşte însărcinarea de a ţine legătura cu medicii vienezi Obersteiner şi Leidersdorfer şi comunică periodic Junimii date despre evoluţia bolii.
Pe Eminescu l-am internat imediat la Institutul Leidersdorfer, nefiind la Schlager nici un loc liber. O diagnoză şi o prognoză nu s-a putut face, abia după 10 zile, după ce se va studia paţientul se va putea spune ceva. În tot cazul, cred că mai întâi de toate va fi de lipsă o cură antisifilitică" La sfîrşitul lunii ianuarie 1884 semnalează revenirea poetului la normalitate ?primeşte să intre în orice conversaţie, vorbeşte clar şi mi se pare că memoria i-a rămas neatinsă". 28. Dr. Zaharia Petrescu; medic internist, asista bolnavii internaţi la Institutul Caritatea a doctorului Şuţu din punctul de vedere al internistului. Împreună cu doctorul Şuţu întocmeşte raportul de expertiză medicală din 23 martie 1889 din care rezultă doar turlburări psihice fără manifestări neurologice sau diformităţi fizice. Înrăutăţirea stării de sănătate a poetului în ultima lună de viaţă o pune pe seama unei endocardite vegetante de natură streptococică, secundară erizipelului pe care l-a contractat prin suprainfecţia unei plăgi la nivelul capului.
Necropsia va infirma această ipoteză. 29. Dr.Rober.... este cel de al doilea medic curant pe care Eminescu l-a avut la Halle, unde a fost însoţit de doctorandul Grigore Focşa de la Iaşi. 30. Dr. Emanoil Riegler; medic practicant la Iaşi, face parte din comisia constituită în 1887 pentru a hotărî trimiterea poetului la Halle. 31. Dr. Russel....medic practicant la Bucureşti, este primul medic căruia Eminescu i se adresează la începutul anului 1883 când extenuarea generată de munca salahorică de la Timpul îi provoacă cumplite crize de cefalee cu caracter migrenoid descrise de Ion Rusu Şirianul şi nopţile de insomnie descrise de Ion Slavici.
Însuşi Eminescu recunoaşte într-o scrisoare către Veronica că este primul tratament pe care îl face în viaţa lui, care îi anulează spectacular toate simptomele. ?dispar toate durerile fără excepţie încât, deşi numai de 4 zile am început a lua, eu care n-am luat nicicând medicamente, resimt efectele miraculoase". Erau de fapt nişte medicamente pe bază de fier care se utilizau ca întăritoare şi revigorante. Este uşor de imaginat ce crize dramatice avea Eminescu dacă o ameliorare produsă de un medicament oarecare era considerată miraculoasă. 32. Dr. Radu I Sbierea (1876-1946); medic, coleg de şcoală cu Eminescu la Cernăuţi, publică în 1889 în revista Aron Pumnul din Cernăuţi articolul ?Amintiri despre Eminescu" şi în 1903 în Almanahul literar. Elevul Eminescu apare ca un adolescent bine făcut, sănătos, meditativ, cu preocupări extrem de serioase în anumite domenii îndeosebi cele care-l interesau, un personaj voluntar, cu înclinaţii spre o viaţă boemă, insubordonare şi puţin dispus să respecte rigorile şcolare. Informaţii deosebit de valoroase, din sursă, autorizată care contribuie decisiv la conturarea profilului psihosomatic a elevului Eminescu. 33. Dr.Alexandru Soutzo (Şuţu); (1837-1919); doctor în medicină a universităţilor din Atena şi Paris, profesor de psihiatrie şi medicină legală la Facultatea de Medicină Carol Davila din Bucureşti, fondatorul psihiatriei româneşti, autor a peste 80 de lucrări ştiinţifice, tratate şi monografii în domeniul psihiatriei printre care şi ?Alienatul mintal faţă de medicină şi societate". Este autorul legislaţiei în domeniul bolilor psihice, pionier al conceptului psihosomatic în psihiatrie prin care se acceptă somatizarea (apariţia suferinţelor organice) în bolile psihice. A condus ospiciul Mărcuţa în calitate de medic şef (1866-1909) şi apoi în calitate de director al aceluiaşi stabiliment între 1867-1878 şi 1889-1892, unde Eminescu va fi internat în 1883 la prima lui criză. Este proprietarul Institutului Caritatea din strada Plantelor nr 9, unde Eminescu va fi internat la ultima lui criză din februarie 1889.
De numele său se leagă şi fondarea Jurnalului de Psihiatrie şi Medicină Legală (1884), precum şi înfiinţarea disciplinei de Medicină Legală a cărei prim profesor a fost. Să mai notăm şi faptul că a fost Efor al Spitalelor Civile din 1892. Din nefericire viaţa lui Eminescu va fi strâns legată de aceste începuturi ale psihiatriei româneşti şi nu numai. Primul contact cu poetul are loc cu ocazia primei internări la 28 iunie 1883 cu diagnosticul de Manie acută furibundă. Nu avem certitudinea că la prima internare s-a utilizat terapia mercurială. În primul rând că diagnosticul nu presupunea o asemenea terapie, iar relatările privind tratamentul aplicat vorbesc despre iodură de potasiu, cloral hidrat (sedativ), morfină, băi de picioare, pansamente cu vezicătoare care ar fi conţinut preparate de mercur (biiodură de mercur). După o spitalizare de 4 luni starea poetului nu se ameliorează încât va fi trimis la Ober Dobling unde după alte 4 luni îşi va reveni complet fără un tratament notabil, în tot cazul fără preparate mercuriale. Nu există nici un document care să ateste suferinţa luetică, diagnosticul doctorului Şuţu rămânând cel de manie şi alienaţie mintală. Ultima criză îl va aduce din nou în îngrijirea doctorului Şuţu, de data aceasta la Institutul Caritatea pe care nu-l va mai părăsi până la moarte. Datele de la această internare (februarie-iunie 1889) ca şi expertizele efectuate nu atestă decât diagnosticul de psihoză sub formă de manie şi alienaţie şi nu lues cerebral sau paralizie generală progresivă.
Terapia mercurială, care nu reiese din nici un document ci doar din mărturia medicilor curanţi Victor Vineş şi Nicolae Tomescu, este introdusă în aprilie 1889 şi continuată până la deces. Datele necroptice prezintă leziuni specifice intoxicaţiei cronice cu mercur şi nici o leziune care să sugereze luesul cerebral sau visceral. Din nefericire doctorul Şuţu şi echipa sa nu recunoaşte simptomatologia intoxicaţiei mercuriale, în consecinţă au continuat cu obstinaţie tratamentul în speranţa că proba terapeutică ar putea tranşa diagnosticul şi vindeca boala, deşi aveau cunoştinţă de eşecul doctorului Francisc Iszac în aplicarea acestei terapii. Dincolo de marile sale realizări în domeniul psihiatriei şi medicinei legale, numele său poartă încărcătura istorică a celui care din ignoranţă l-a sacrificat pe Eminescu în pofida renumelui său. ?Un bătrân cu barba surie, murdărită de tutun, putredă parcă, cu un mozolit nesuferit de gingii pustii" este descrierea plastică pe care i-o consacră George Călinescu. 34, Dr. Alexandru Ştefanovici; coleg de şcoală din perioada studiilor la Cernăuţi, cunoaşte bine familia poetului şi l-a tratat în câteva rânduri la Botoşani. ?Nu boli contractate ci ereditatea au fost la originea îmbolnăvirii" susţine el în amintirile sale. Mama poetului este descrisă în aceleaşi amintiri ca având ?înclinaţii nevrotice, psihopatice". ?Psihoza ce s-a manifestat la el mai târziu şi care l-a răpus în cele din urmă, trebuie atribuită nu unor boli contractate aşa cum s-a zis, ci aceleiaşi eredităţi, moştenire ce s-a dat pe faţă în diferite moduri şi la fraţii şi surorile sale.
Nervozitatea mamei, violenţa şi irascibilitatea fraţilor, sinuciderea unuia dintre ei, închipuirile surorii sale Henrieta, toate denotă o stare psihopatică de care nu a scăpat nici Eminescu". Sunt consemnări extrem de valoroase care pledează pentru natura ereditară a psihozei eminesciene, natură care va fi definită mult mai tîrziu. 35. Dr. Nicolae Tomescu; face parte din echipa de medici curanţi de la Institutul Caritatea în calitate de medic internist. El este cel care face prima descriere a poetului la internarea din 3 Februarie 1889. În această descriere se remarcă integritatea fizică şi gravul derapaj psihotic al poetului pe care doctorul Tomescu le prezintă cu acurateţe. În plus realizează o descriere necroptică extrem de profesionistă, preluată de Ion Nica în cartea sa ?Eminescu - structură somato-psihică". Mai mult, datele conţinute în studiul Potra par a aparţine lui Nicolae Tomescu, date pe baza cărora s-a putut afirma cu certitudine că Eminescu nu a avut sifilis, iar terapia mercurială aplicată a condus la suferinţe multiple de organ, îndeosebi hepatice, renale şi miocardice, ce vor cauza în final moartea poetului.
Va fi numit profesor suplinitor la catedra de Clinică şi Patologie Infantilă a Facultăţii de Medicină Carol Devila, iar în 1899 profesor titular la aceiaşi catedră până în 1918 (anul decesului), deşi nu avea formaţie pediatrică. 36. Dr. Ursulescu....medic curant în perioada când Eminescu a fost internat la Mănăstirea Neamţului. Nu este de acord cu diagnosticul cu care a fost trimis de doctorii Bogdan şi Iuliano şi notează ca diagnostic de internare ?Manie furibundă" ca apoi să-l înlocuiască cu diagnosticul de ?Delirum tremens". Se externează după şase luni (10 aprilie 1887) complet refăcut. Una din modalităţile de tratament în vogă atunci era hidroterapia care va fi înlocuită mai târziu cu şocul electric. Facem această precizare întrucât sunt autori care consideră această terapie ca un supliciu aplicat punitiv bolnavilor psihici. Nu avem consemnări din partea medicului Ursulescu. 37. Dr. Ștefan Urzică; apare în mai multe referinţe ca făcând parte din comisia medicală ce recomandă trimiterea în staţiunea Halle în 1887. 38. Dr. Victor Vineş; (1867-1939) medic curant în perioada martie-iunie 1889 la Institutul Caritatea, calitate în care l-a cunoscut bine pe Eminescu în condiţia sa de bolnav. În 1934 (era şef de lucrări la catedra savantului Gheorghe Marinescu) publică în România Medicală nr 11 din 1 iunie articolul ?Câteva date asupra ultimelor zile ale lui Mihai Eminescu" al căror consemnări rămân cruciale, ca şi consemnările lui Nicolae Tomescu, în tragedia ultimelor luni din viaţa lui Eminescu, pentru că reprezintă mărturii privind tratamentul cu mercur injectabil aplicat poetului. Impactul dezastruos al acestui tratament, instituit probabil în disperare de cauză sau ca probă terapeutică, va fi pus în evidenţă de Ion Nica, Ovidiu Vuia şi Valeriu Lupu. Preocupări patografice postume privind boala lui Eminescu
După moartea poetului o întreagă pleiadă de medici vor aborda problema bolii şi morţii lui Eminescu, fiecare încercând în limitele posibilităţilor ştiinţifice la momentul investigaţiei patografice şi desigur ale datelor biografice devenite cunoscute între timp, să-i găsească o explicaţie logică sfârşitului prematur. Frapaţi pe de o parte de controversele provocate de stilul de viaţă şi existenţa concretă a poetului, iar pe de altă parte de inadvertenţele diagnostice şi terapeutice din ultimii şase ani de viaţă ca şi de propriile mărturii ale poetului, medici de diferite specialităţi, îndeosebi psihiatri, neuropatologi, dermatologi, medicină legală etc, vor încerca să pătrundă misterul, prejudecata şi chiar mitul creat în jurul acestui subiect, aspecte ce nu vor înceta să rămână de-a lungul timpului extrem de controversate. În acest context e de mirare cum Dan Prelipcean (psihiatru) nu regăseşte în prospecţia sa punctul de vedere al psihiatrilor (vezi Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, pg 98) când nu mai puţin de 8 psihiatri autohtoni sau străini şi 4 neurologi contemporani cu Eminescu şi-au spus punctul de vedere încă din timpul vieţii poetului. Progresele realizate în domeniul cunoaşterii medicale după moartea poetului au clarificat luesul şi paralizia generală progresivă, înlăturând practic această supoziţie (Ion Nica, Ovidiu Vuia,aleriu Lupu, Gheorghe Sărac, Nicolae Manolescu), mai mult, cunoaşterea aprofundată a psihozelor, îndeosebi a formei maniaco-depresive (tulburare afectivă bipolară) şi în egală măsură cunoaşterea implicării eredităţii în patologia psihiatrică, au reuşit să încadreze cu exactitate profilul psihopatologic al geniului nostru naţional. Un rol important l-a avut cunoaşterea efectivă a operei sale în integralitatea ei, posibilă astăzi prin publicarea manuscriselor de către Academia Română, ca şi acumularea unui bogat tezaur de mărturii din partea celor ce l-au cunoscut s-au i-au studiat opera şi a căror punct de vedere a devenit cunoscut între timp. Toate acestea aveau să stimuleze preocuparea pentru conturarea profilului poetului sub aspect medical, generând astfel un volum important de abordări din partea unor personalităţi medicale care au avut curiozitatea să pătrundă în intimitatea vieţii sale. Trei au fost concluziile acestor medici. Prima are ca bază mărturiile doctorilor epocii; George Bogdan, George Iuliano, Francisc Iszac, Gustav Otremba, Arthur Hyneck, Arpad Hajnal, etc, la care se adaugă scrisorile Henrietei către doamna Cornelia Emilian care descriu în detaliu tratamentul mercurial practicat de doctorul Iszac, consacrând astfel ipoteza luetică a bolii cu complicaţia sa cea mai redutabilă, paralizia generală progresivă.
A doua a fost psihoza maniacodepresivă cu debut în 1883, derulată în trei episoade majore de agitaţie maniacală cu manifestări demenţiale, urmate de reveniri spectaculare pentru primele două episoade, cu manifestări depresiv melancolice intercritic şi randament creator mai redus, dar fără pierderea memoriel, capacităţii creatoare şi voinţei.
A fost susţinută de Alexandru Şuţu, Heinrich Obersteiner, Maximilian Leidersdorfer, Isidor Neuman, Herman Nothangel, Thomas Maynert, Alexandru Ştefanovici, Victor Vineş, Nicolae Tomescu, etc, la care se adaugă mărturiile lui Titu Maiorescu care au respins categoric ipoteza luetică, pornind şi de la cunoaşterea încărcăturii ereditare pe care familia Eminovici o avea. A treia a fost abordarea psihanalitică lansată postum de către dr Constantin Vlad după ce Sigmund Freud îşi elaborase celebra sa teorie, în care personalitatea poetului este judecată prin prisma pornirilor bazale, instinctuale, viciate de alcool, într-un context social frustrant, neconform cu aspiraţiile poetului. Se adaugă acestora şi speculaţiile legate de teoria conspiraţiei în care Eminescu, sănătos fizic şi psihic, ajunge la demenţă datorită acţiunilor concertate ale celor pe care atitudinea sa îi deranja, instrumentele de atac fiind autorităţile statului, care ar fi recurs la izolarea sa în azile de alienaţi şi instituirea terapiei mercuriale, administrată intempestiv şi nejustificat prin doctorii Francisc Iszac şi Alexandru Şuţu. Şi aici, în limitele informaţiilor de care dispunem, vom încerca o trecere în revistă a principalelor personalităţi medicale care s-au ocupat sau au contribuit la descifrarea patografiei eminesciene.
1. Dr. Eduard Apetrei; cardiolog, profesor la Facultatea de Medicină Carol Davila Bucureşti, în capitolul ?Date privind patologia cardiovasculară la Eminescu" din cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, încearcă să schițeze o posibilă suferință cardiacă care să justifice moartea subită a poetului.
Dincolo de faptul că realitățile medicale ale zilelor noastre nu se pot extrapola la un trecut incomparabil mai aproape de natură și cu o patologie mai simplă, cardiologia era abia la începuturile ei, iar ateroscleroza nu era cunoscută aşa cum o înţelegem noi astăzi, mai degrabă ca o boală a civilizaţiei. Opinia sa rămâne valoroasă pentru faptul că respinge aortita luetică în favoarea unui proces de ateromatoză și acceptă sincopa cardiacă ca rezultat al miocarditei toxice mercuriale care se constituie în cauza imediată a morţii poetului.
2, Dr. Constantin Bacaloglu (1871-1942), profesor de patologie internă la Facultatea de Medicină Carol Davila. Profesează cu convingere două concepte; conceptul bacteriologic în etiologia îmbolnăvirilor şi conceptul anatomopatologic în abordarea clinică a îmbolnăvirilor.
În acest context este un adept convins al etiologiei luetice şi a complicaţiei acesteia - paralizia generală progresivă - în privinţa bolii lui Eminescu.
Va publica câteva studii cu această temă. Primul studiu va fi publicat în 1936, sub forma unei abordări patografice comparative întitulată ?Frederic Chopin şi Mihai Eminescu din punct de vedere medical" după o conferinţă cu aceiaşi temă susţinută la 2 februarie 1936. Studiul său comparativ se referă la suferinţa lui Chopin generată de tuberculoză cu deces la 39 de ani şi suferinţa lui Eminescu, decedat la aceiaşi vârstă - în opinia sa - prin lues cerebral şi paralizie cerebrală progresivă, ambii fiind creatori de geniu. În 1937 reia ideia într-un articol intitulat ?Câteva precizări din punct de vedere medical asupra lui Eminescu" (Ed Fundaţiilor Regale, nr 6, 1937) şi va reveni din nou în 1939 într-un volum publicat la editura Academică nuanţându-şi poziţia. Consideră că ?în abordarea patografică trebuie să se ţină seama de faptele cunoscute, să se stabilească legăturile prin descrierea simptomelor şi explicarea lor în cadrul nozografic, să concluzioneze asupra naturii mentale sau organice a bolii, nu în ultimul rând să raporteze comportamentul artistului la structura operei sale". Consideră decesul poetului ca fiind consecinţa slăbirii organismului generat de paralizia generală progresivă, îndeosebi a slăbirii inimii ca urmare a miocarditei şi aortitei specifice generate de lues la care se adaugă endocardita generată de erizipel. Cauza sincopei ar fi deficienţa cardiacă prin slăbirea inimii atinse, ca şi creierul, de treponema palida (agentul etiologic al luesului n.n.).
3. Dr. Vladimir Beliş; (1930 - 2014) profesor de medicină legală, Facultatea de medicină Carol Davila, directorul Institutului Mina Minovici, consideră că afirmațiile și descrierile necroptice nu sunt conforme cu diagnosticul enunțat de doctorii Șuțu și Alexianu. Acceptă ideia că sfârșitul poetului a fost consecința intoxicației mercuriale și se îndoiește de veridicitatea paraliziei generale progressive atâta timp cât examenul microscopic al creierului nu a fost efectuat. În fața acestor realități și a marilor progrese pe care știința le-a înregistrat se arată nedumerit de închistarea de care critica literară dă dovadă în prezentarea poetului. "Ceea ce surprinde însă, nu este netemeinicia diagnosticului de afecțiune luetică ci faptul că la peste 40 de ani după moartea lui Eminescu, cel care-i povestește viața (George Călinescu n.n.) și care, evident, nu are cunoștințe medicale, nu apelează la specialiști care, bazați în acel moment pe noi date medicale privind clinica și serologia bolii, ar fi putut să-i inducă cel puțin o urmă de îndoială cu privire la diagnosticul proferat cu hotărâre în scrierile sale" Aș extinde această nedumerire la toți cei care încă mai orbecăiesc prin labirintul fanteziilor luetice, paralitice, psihanalitice, conspirative, politicianiste și postmoderniste. Și dacă astăzi lucrurile au devenit atât de clare, problema suferinței eminesciene fiind pe deplin lămurită, orice fel de speculație îndeosebi în spațiul educațional dar și public ar trebui interzisă prin lege, întrucât vorbim de simbolul culturii noastre și portdrapelul românismului în lume.
4. Dr. Constantin Bogdan; născut la 6 aprilie 1934, internist, geriatru şi gerontolog, doctor în medicină, profesor asociat al Universității din București, poet, prozator, plastician și umorist, prezent în numeroase publicații și în structurile de conducere a Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România (SMSPR) și Europa.
Un adevărat artizan al condeiului, publică trei studii legate de viața și opera poetului pe care le înmănunchiază apoi în volumul "Viața ca un dar" publicat în 2015. Între acestea remarcabil este studiul "Teme de sănătate și medicale în jurnalistica lui Eminescu" în care arată că Eminescu dovedește nu numai o preocupare jurmalistică în domeniu, dar și o bună cunoaștere a stării de sănătate a poporului român oferind chiar și soluții adecvate pentru îmbunătăţirea acesteia. Interesul particular al poetului pentru științele medicale va fi evocat în "Eminescu și științele biomedicale", cunoaşterea domeniului medical fiind posibilă prin participarea interesată a poetului la cursurile lui Hyrtl (anatomist), Brucke și Raymond (fiziologi), von Helmholz (fiziologia organelor de simț), Nicolae Teclu (chimist), Messmer (părintele messmerismului) cu magnetismul animal și desigur, prin împărtășirea concepțiilor avangardiste ale epocii dominate de scrierile lui Lamarck, Linne și Darwin. De departe cel mai interesant studiu este "Eminescu, Medicina, Psihiatria" în care schiţează relațiile poetului cu lumea medicală contemporană lui în calitate de prieteni sau medici curanți, dar și postumă cu referire la o parte din medicii care au încercat un diagnostic retroactiv având la bază instrumentele patografice. Cunoscător în domeniu profesorul Bogdan se păstrează într-o zonă echidistantă în judecarea abordărilor medicale în cazul lui Eminescu, sesizând dificultățile din ce în ce mai mari în a stabili "deductiv retroactiv" diagnosticul, așa că înclină spre ipoteza, demonstrată astăzi și de alţi medici scriitori, că suferința poetului a fost o boală psihică afectivă bipolară (psihoză maniaco-depresivă) cu evoluție spre demență, la care contribuie stilul şi condițiile specifice de viaţă care au favorizat acest deznodământ.
În plus relevă și opoziția agresivă a criticii literare, îndeosebi prin George Călinescu, Șerban Cioculescu și Tudor Vianu, împotriva încercărilor unor personalități marcante ale medicinii în a descifra biografia medicală a poetului, etichetând această tentativă ca un sacrilegiu. De altfel trebuie să subliniem faptul că precizările pe care unii medici scriitori şi nu numai, le aduc în sprijinul adevărului sunt contribuţii la izbăvirea poetului nostru național de spectrul rușinos al nebuniei luetice, înscriindu-se astfel pe deplin în ceea ce Nicolae Iorga spunea și mai apoi Nicolae Manolescu împărtăşea că "oricine poate exprima o opinie, dar pentru a deveni act de cultură e necesar să aducă în sprijinul ei argumente aparținând domeniului respectiv" Ori argumentele domeniului medical sunt astăzi categorice şi indubitabile.
5. Dr. Petru Brânzei; (1916 - 1885) psihiatru, profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi, academician, conducătorul clinicilor spitalului Socola din Iaşi, este adeptul integrării bolnavului psihic în societate prin introducerea conceptului biopsihosocial. În acest scop va înfiinţa centrele biopsihosociale, predecesoarele actualelor laboratoare de sănătate mintală din cadrul spitalelor.
În 1974 publică în cartea sa ?Itinerar Psihiatric" un studiu în care pledează pentru natura congenitală a bolii luetice a poetului, făcând abstracţie de o manieră nepermisă de manifestările clinice ale acestui tip de îmbolnăvire, de istoria naturală a bolii şi mai ales de faptul că sfârşitul acestor bolnavi se producea prin marasm nutriţional şi demenţă luetică deobicei până la vârsta de 15-20 de ani, vârstă la care Eminescu era infloritor sub aspect psihosomatic.
6. Dr. Octavian Buda, psihiatru, profesor de istoria medicinei la Facultatea de Medicină Carol Davila, este autorul capitolului "Patografia - între biografie și medicină, primele patografii eminesciene" din Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, în care prezintă în rezumat opiniile doctorului Panait Zosin și Constantin Bacaloglu, ambii adepți ai etiologiei luetice a suferinței poetului. Fără a-i contrazice în afirmațiile lor autorul subliniază dificultatea abordării patografice (biografie medicală) care presupune cunoașterea în detaliu a datelor biografice, relaționare corectă a datelor prin descrierea simptomelor și definirea bolii și nu în ultimul rând raportul care se realizează între comportamentul existențial al artistului și structura operei sale.
7. Dr. Nicolae Constantinescu; medic chirurg, profesor la Facultatea de Medicină Carol Davila București, pledează pentru adevărul demonstrat științific privind boala poetului în două articole; "Eminescu a apărat prin scris virtuțile noastre ca popor, noi cum îl apărăm?" (Cugetarea europeană, 2, 2013) și "Bolile lui Eminescu - adevăr și mistificare" (Rev de politică științifică, 3, 2014). Prezintă şi evocă o argumentație suficient de convingătoare că adevărata suferință aminesciană a fost o tulburare afectivă bipolară și nu boala sifilitică.
8. Dr E Dăianu; se pare că este primul medic care publică date despre Eminescu.
În lucrarea ?Eminescu la Blaj" publicată în 1902 în "Tribuna Sibiului" şi "Familia" ne furnizează date biografice interesante despre peregrinajul poetului în Transilvania. Din nefericire analiza lui literară îl plasează în corul detractorilor atunci când îi contestă opera și orientarea ei națională. "Eminescu în 1883 nu ni se înfățișa nici religios cum eram obișnuiți și îi vedeam pe poeții noștri mari, nici profesând cultul nostru național, căci înafară de Doina și Satira III-a abia avem un accent mai propriu românesc". Credem că sub acest aspect a fost mai degrabă influiențat de scrierile preotului Grama.
9. Dr. Virgil Ene; medic chirurg, născut în 1935, a practicat chirurgia toracică la Timişoara. Un mare pasionat de opera eminesciană, a cărui versuri le recită din memorie încă de la vârsta adolescenței, abordează de o manieră extrem de argumentată previziunile științifice în opera eminesciană într-o carte cu același titlu, publicată la editura Brumar din Timişoara în 2010. Din păcate această realizare, cu adevărat meritorie, este umbrită de abordarea biografică a existenței poetului, susținând cu o argumentație penibilă ipoteza luesului atavic (ereditar), devedită ca fiind falsă încă din primele decenii ale secolului al XX-lea.
10. Dr. Călin Giurcăneanu; dermatovenerolog, profesor la Facultatea de Medicină Carol Davila, semnează capitolul "Punctul de vedere al dermatologului privind diagnosticul de sifilis" în cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, în care exclude diagnosticul de maladie luetică folosind o argumentație credibilă dar mai puţin bine documentată. Deși viciată de unele inadvertențe această argumentație va conduce la concluzia că nici o leziune cutanată descrisă nu poate susține diagnosticul de sifilis terțiar sau congenital în cazul poetului.
11. Dr. Valeriu Lupu; medic pediatru absolvent al Universității de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa (1972), doctor în științe medicale al Universității de Medicină Iuliu Hațeganu Cluj Napoca (1994), membru al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România, autor de monografii și eseistică medicală, cu numeroase studii privind viața și opera eminesciană între care "Cu bisturiul în obrazul lui Eminescu", "Eminescu și boala sa - dileme biografice, sau istoria unor răstălmăciri defăimătoare", " Dilema morții lui Eminescu - eroare medicală sau atentat premeditat", "Eminescu și tragismul existenței sale - o compilație jalnică cu iz academic" "Moartea lui Eminescu - între mit şi adevăr" etc, publicate în reviste literare și medicale. Două din aceste lucrări, legate de boala şi moartea lui Eminescu, au fost incluse în cartea "În Apărarea lui Eminescu" îngrijită de Gheorghe Sărac și apărută în ianuarie 2014 la editura Biharia Internațional. Într-o evaluare critică și riguros științifică privind boala poetului și eroarea terapeutică generate de limitele și concepțiile timpului, având la bază analizele medico-literare ale lui Ion Nica și Ovidiu Vuia cât și elementele biografice ale contemporanilor, va demonstra fără echivoc că boala poetului a fost una psihică de sorginte ereditară, cu evoluție spre alienație condiționată de factori obiectivi (epuizare intelectuală și stil de viață boem) într-un context sociopolitic favorizant.
12. Dr. Ion Nica; (1920 - 1999) medic psihiatru la Spitalul Socola Iași, este primul medic care dedică o carte patologiei eminesciene în care interpretează de o manieră extrem de profesionistă şi riguros ştiinţifică un bogat material informative, prin care va schimba radical percepția despre patografia eminesciană. Singura sa preocupare literară şi publicistică a fost viața și opera lui Eminescu. Pasiunea sa pentru Eminescu începe în 1969 când publică în revista Ramuri articolul "Marginalii la un portret" ca un preludiu la cartea "Eminescu - structură somatopsihică" publicată în 1972 la editura Eminescu București, carte care va zgudui din temelii critica literară și tabuizarea suferinței luetice pe care aceiaşi critică literară (profesionistă) și-o însușise. Această carte va stârni un val uriaş de polemici și adversități.
În pofida acestor adversităţi îşi continuă opera de decriptare medicală a personalităţii eminesciene și publică în 1975 în Opinia Studențească la Iași ?Studiu pe marginea unei scrisori inedite", iar în 1999 publică la aceiași editură o carte monumentală întitulată "Eminescu Vis Animi" în care, pe lângă susținerile diagnostice în favoarea psihozei maniacodepresive, analizează deopotrivă personalitatea umană și artistică a poetului. Marele merit al lui Ion Nica este faptul că deschide calea adevărului spre dreapta abordare a arheului culturii noastre ca om și operă.
13. Dr. Alexandru Olaru; medic psihiatru, a publicat în decembrie 1968 în revista Ramuri articolul "Eminescu - portret psihosomatic" în care pledează nefondat pentru diagnosticul de schizofrenie eludând faptul că în schizofrenie afectivitatea este puternic alterată aspect care nu se observă în cazul lui Eminescu la care afectivitatea s-a păstrat nealterată, ca și memoria, voința şi dorința de a crea. Va relua aceiași ideie în România Literară (13 februarie 1969) în articolul ?Din nou despre portretul inedit Eminescu"
14. Dr. Popescu O Bogdan; profesor de neurologie la Facultatea de Medicină Carol Davila Bucureşti.
În capitolul "Boala și moartea lui Mihai Eminescu - o perspectivă a neurologului de astăzi" din cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, în care printr-o incursiune imaginativă în viața lui Eminescu găsește că suferința cerebrală organică este exclusă. Argumentează această afirmaţie prin lipsa manifestărilor specifice neurologice în evoluţia bolii poetului, iar tulburările care apar între al doilea şi al treilea episod, ca şi în faza terminală a bolii, sunt datorate intoxicației mercuriale.
15. Dr. Irinel Popescu; profesor de chirurgie, academician, cu realizări de pionierat în transplantologia hepatică, semnează cuvântul înainte la cartea "Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor" în numele Academiei de Științe Medicale (for ştiinţific al cărui președinte este). Susține probabilitatea maladiei bipolare argumentată de colectivul de medici care s-au angajat în acest demers.
Remarcabil este faptul că după mai bine de 80 de ani de existență această instituție se pronunță pentru prima dată într-o chestiune atât de importantă pentru cultura noastră, încercând astfel să pună capăt unor speculații nu rareori dezonorante pentru simbolul culturii noastre, mai ales că Mihai Eminescu este membru postmortem al Academiei Române încă din 28 octombrie 1948. Deşi nu vede impactul acestei intreprinderi asupra prezenţei eminesciene în cultura noastră, are convingerea că acest demers va impune adevărul în problema bolii și morții lui Eminescu. De acord cu opinia sa mai ales că acest adevăr a fost evocat încă din din 1934 de studiul Potra, demonstrat științific de studiile lui Ion Nica (1972, 1999) și Ovidiu Vuia (1989, 1996, 1997) și desăvârșit de Gheorghe Sărac în 2014 prin cartea sa "În Apărarea lui Eminescu" dar şi cu faptul că se cădea ca academia să-şi expună punctual de vedere mult mai devreme. Dar e bine şi aşa dacă ţinem cont de modul cum glăsuieşte îmţelepciunea populară "mai bine mai târziu decît niciodată"
16. Dr. Dan Prelipcean; profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină Carol Davila, Bucureşti.
În capitolul "Eminescu și boala sa psihică: argumente din perspectiva psihiatriei actuale" încearcă să contrapună preceptelor clasice concepția psihiatriei moderne și constată realitatea cunoscută încă din timpul vieții poetului că acesta era un ciclotimic cu încărcătură ereditară, fond pe care dezvoltă o psihoză maniacodepresivă (tulburare afectivă bipolară, în termeni moderni) cu evoluție spre alienație. Din păcate nu observă că cel puțin 19 psihiatri, contemporani sau postumi, s-au ocupat de boala psihică a poetului, fiecare exprimându-și propriul punct de vedere, majoritatea însă optând pentru psihoza maniacodepresivă. Aș aminti aici doar câteva dintre cele mai notabile nume cum sunt Alexandru Șuțu - fondatorul școlii de psihiatrie românești, Panait Zosin - primul profesor de psihiatrie de la Iași, Constantin Vlad - adeptul teoriei psihanalitice, Ion Nica, psihiatru - primul care argumentează ştiinţific psihoza maniacodepresivă, Ovidiu Vuia - cel care exclude cu argumente ştiinţifice teoria paraliziei generale progresive de cauză luetică, ca să nu mai vorbim de cei 5 medici vienezi cu mari contribuții în psihiatria timpului, toţi evocaţi în această prezentare. Concluziile sale sunt în spiritul adevărului prin argumentaţia personalităţii ciclotimice a poetului, chiar dacă eludează locul intoxicaţiei mercuriale în dezastrul final al poetului.
18. Dr. Codruț Sarafoleanu, otorinolaringolog, profesor la Facultatea de Medicină Carol Davila, Bucureşti.
În capitolul "Despre bolile mai puțin cunoscute ale lui Mihai Eminescu - otita" în cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor (2015) abordează, sub forma unui raport, probabilitățile evolutive ale otitei (în paranteză fie spus la Eminescu nu s-au manifestat decât doar ca evenimente pasagere, comune până la urmă oricărei persoane), concluzionând fără convingere că totul ar putea fi posibil prin prisma cronicizării unor complicaţii de proximitate. Rămâne în final la ideia că este puţin probabil ca otita să fi avut vreun rol în evoluţia bolii poetului.
19. Dr. Gheorghe Scripcaru; (1927-2012), profesor de medicină legală la Facultatea de Medicină Gr T Popa Iași, abordează problema eminesciană într-un volum întitulat ?Mihai Eminescu - încercare de patografie" publicată în 2005 la editura Junimea din Iaşi, în care susține ipoteza paraliziei generale progresive de natură luetică. Reia neinspirat teza luesului congenital ignorând cu totul ceea ce genetica și științele medicale realizase între timp. În plus exagerează nepermis realizările poetului în perioada 1883-1889, prin afirmaţia că Eminescu ar fi scris 65 poezii şi 15271 pagini de manuscris, când de fapt toată zestrea autografă eminesciană este de 14000 de pagini după cum ne asigură Eugen Simion.
20. Eliot Slater; (1904-1983) profesor de psihiatrie la Institutul de Psihiatrie din Londra, autor al unor studii patografice în breasla muzicienilor (Robert Schuman) şi a unor tratate de specialitate.
În 1971 a fost solicitat de Ion Nica în evaluarea patografică a lui Eminescu. Răspunsul a fost unul echivoc şi neconvingător prin care Slater nu exclude nici una din cele două posibilităţi. Este o atitudine tipică pentru a evita o angajare riscantă într-un domeniu atât de delicat şi controversat.
21. Dr. Alexandru Șunda; medic psihiatru, publică în 1905 și 1906 "Nevroza lui Eminescu" în revista Spitalul (nr 13, 1905) și Sănătatea (nr 2, 1906) în care vorbește de "echivalențe epileptice cu delir tranzitoriu de gelozie" ipoteză care astăzi poate fi privită ca ridicolă.
22. Dr. Ion Vianu; medic psihiatru, critic literar (fiul marelui nostru critic Tudor Vianu), adept al teoriei schizofrenice sens în care încearcă o patografie sub titlu ?Biografia geniului" publicată în Luceafărul din 1973 (17 martie). Este o abordare cel puţin nerealistă dacă avem în vedere omul Eminescu până în 1887, iar opera lui, chiar dacă vizează absolutul, în nici un caz nu trece prin absurd. 23. Dr. Constantin Vlad; psihiatru, profesor universitar, pătrunde universal eminescian din punctul de vedere al psihanalizei freudiene pe care îl dezvoltă în cartea sa "Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic" apărută la editura Cartea Românească în 1932. Din nefericire doctorul Vlad alunecă într-o serie de considerații departe de personalitatea lui Eminescu care, în ciuda caracterului său boem, nu atinge patologicul din narcisism, mizofilie, masochism, complexe infantile, pierderea afectivității, fenomene care în urma "analizei vieții și operei lui Eminescu se relevă până la izbucnirea meningoencefalitei luetice"(?).
Va răni însă suficient de profund orgoliul "divinului critic" (George Călinescu n.n.), care nu admitea creația decât ca o "producție a conștientului sublimat și finalist" respingând "examenul medical al operei de artă" eludând în stilul său de a călinesciza faptul că opera poate fi creată și în transă, în stare onirică sau în stări psihice particulare chiar induse, ceea ce în lumea modernă nu mai este o curiozitate. Ca să nu mai vorbim de faptul că intuiția și revelația de exemplu, pot fi la originea unor creații artistice sau descoperiri științifice, realități de atâtea ori citate în memoriile marilor creatori de artă şi ştiinţă.
24. Dr. Gheorghe Vornica, psihiatru, concepe o teză de doctorat întitulată "Biopolitica eminesciană" susținută la Cluj în 1939 în care sunt abordate teze naţionale, ideologice şi istorice din opera eminesciană. Publică în 2001 la editura Crater împreună cu dr Şerban Milcoveanu, Andrei Iustin Hossu şi Tatiana Perţ cartea cu acelaşi titlu. 25. Dr. Ovidiu Vuia; (1929-2002) medic psihiatru și neuropatolog, poet și critic literar, cercetător și profesor la Facultatea de Medicină din Gissen (Germania), se va apleca asupra patologiei eminesciene în trei studii capitale care vor avea un impact hotărâtor asupra percepției bolii poetului și a impactului asupra operei sale, întărind concluziile doctorului Ion Nica din cartea sa enunțată mai sus. Prima lucrare apare sub titlul "Suferințele lui Eminescu" publicată în Discursul Contemporan în 1977, a doua este o carte întitulată "Misterul morții lui Eminescu" publicată în 1996 la editura Paco și a treia, "Despre boala și moartea lui Eminescu - studiu patografic" apărută în 1997 la editura Făt Frumos din București.
Parte din studiul și argumentația sa va apare în cartea lui Gheorghe Sărac "În apărarea lui Eminescu" (2014). Ultima carte publicată pe tema Eminescu este "Spre adevăratul Eminescu" în 2000 la editura Almaron, Râmnicu Vâlcea. Om de știință cu contribuții în cercetarea neuropsihică (peste 100 lucrări științifice), înzestrat cu talent poetic dar și cu simț critic literar artistic, va reuși o abordare exhaustivă atât a vieții cât și a operei lui Eminescu, lămurind astfel cauzele bolii şi morții premature a poetului. Validează în bună parte argumentația lui Ion Nica, cel care în opinia sa a deschis calea către adevărul medical științific în cazul lui Eminescu şi corectează unele consideraţii ale acestuia pe care le consideră conjuncturale datorate presiunii realităţilor comuniste în care trăia. Combate argumentat teoria pseudoparaliziei generale progresive ca şi opinia lui Eliot Slater.
De altfel, în paranteză fie spus, grupul de medici "pricepuți și onești" ai lui Eugen Simion vor folosi copios informațiile și argumentația lui Ovidiu Vuia, Ion Nica, Theodor Codreanu sau cartea lui Gheorghe Sărac în expunerile lor amintite în carţile menţionate mai sus. Ca și în cazul lui Ion Nica afirmațiile lui Ovidiu Vuia vor stârni o reacție dură din partea criticii literare prin persoana criticului Zigu Ornea, o reacție pe cât de agresivă pe atât de bizară şi nefondată.
26, Dr. Panait Zosin; (1873-1942). Absolvent al Facultății de Medicină Carol Davila, cu studii de psihiatrie în Germania și Franța, conduce ospiciul Mănăstirea Neamțului 1903-1904, este primul profesor de neuropsihiatrie la Facultatea de Medicină din Iași 1906-1912. În dizertația sa pentru docență afirmă că Eminescu avea o încărcătură patologică ereditară caracteristică geniului (în viziune lombroziană) agravată de lues și alcoholism. Aceste susțineri le va face într-un articol publicat în 1904 în revista Spitalul întitulat "Nebunia Lui Eminescu". Același articol va fi reluat în 1912 în Convorbiri Științifice și Filosofice. Panait Zosin este unul din promotorii pozitivismului, ateismului, ideilor socialiste şi medicinii sociale, publicist şi chiar primar al Iaşului în 1920.
În loc de concluzii Deşi inconstant apreciată în istoria culturii şi a ştiinţei, starea de sănătate a creatorului de artă şi ştiinţă a jucat un rol important în actul de creaţie. Istoria ştiinţei şi culturii cunoaşte nenumărate exemple în care handicapul fizic sau psihic, sau unele îmbolnăviri debilitante au fost la originea unor creaţii nemuritoare. Este suficient să-I amintim pe Toulouse Lautrec, Maupasant, Dostoevski, van Gogh, Nietzche, Holderlin, Lenau, Chopin, Beethoven, Schuman, iar în cultura noastră Ciprian Porumbescu, George Bacovia, Ştefan Luchian, Mihai Eminescu, creatori de excepţie lăsând umanităţii opere nemuritoare. Nu rareori suferinţa şi neajunsurile materiale au constituit surse de inspiraţie sau au determinat acele stări psihice propice actului de creaţie. Neîndoielnic Eminescu a suferit. Simptomele suferinţei au apărut relativ precoce. Judecând retroactiv lucrurile existau semne încă din copilărie care anunţau un comportament particular şi o percepţie mai aparte a realităţii. Încărcătura ereditară, invocată încă de contemporani, era o realitate care netezea terenul pentru o evoluţie sigură spre psihoză, la care, stilul de muncă, modul de trai şi contextul social, aveau să contribuie decisiv ca factori favorizanţi. În acest context opinia medicală îşi are valoarea sa. Din nefericire opiniile medicale au fost diferite încă din timpul vieţii şi ele s-au extins şi postum, creind adevărate dileme, nu rareori copios speculate în spaţiul public. Evaluarea acestor opinii pare să fie extrem de interesantă atâta timp cât din cei 64 medici care s-au implicat în îngrijirea medicală a poetului sau şi-au exprimat un punct de vedere retroactiv pe baza informaţiilor medicale avute la dispoziţie, 35 au considerat că este vorba de o boală psihică (31 ca psihoză maniacodepresivă 3 ca schizofrenie şi unul ca nevroză freudiană) cu evoluţie spre demenţă, iar 21 au optat pentru lues cu forma sa cea mai severă paralizia generală progresivă, iar 8 medici nu şi-au exprimat în mod explicit opţiunea diagnostică. Desigur interesează aici specialitatea medicală a celor care s-au pronunţat asupra diagnosticului. Pentru că manifestările clinice ale poetului din toate mărturiile epocii conduceau către domeniul psihiatriei, 19 dintre medici au fost alienişti sau psihiatri, dintre care 8 au fost contemporani poetului şi direct implicaţi în îngrijirea lui, iar 11 după moartea poetului, Şase dintre medici au fost neurologi dintre care doi contemporani poetului. Mai notăm faptul că trei medici au specialitatea medicină legală, trei dermatologi, doi balneologi iar restul de 33 au avut diferite specialităţi între care predomină interniştii, chirurgii sau pur şi simplu medici practicanţi.
Foarte important şi deosebit de interesant ni se pare, cum e şi firesc, punctul de vedere al psihiatrilor şi în aceiaşi măsură gradul lor de pregătire. Din cei 8 psihiatri contemporani poetului (cinci erau străini) implicaţi în îngrijirea lui între care şase aveau titluri academice.
Demn de remarcat aici este faptul că nici unul dintre ei nu s-a pronunţat în favoarea etiologiei luetice a bolii cu excepţia profesorului Şuţu care, deşi nu a afirmat explicit diagnosticul de lues, va folosi terapia mercurială probabil (credem noi) ca probă terapeutică. Situaţia devine oarecum de neînţeles pentru psihiatrii care s-au ocupat postum de boala poetului, pentru că din cei 11 specialişti în domeniu 7 aveau titluri academice şi totuşi numai şase dintre ei resping diagnosticul de boală luetică şi optează pentru diagnosticul de psihoză endogenă cu variantele ei. Ceea ce intrigă la cei 5 psihiatri care susţin diagnosticul de nebunie luetică, este faptul că până la evaluarea pe care ei o intreprind ştiinţa medicală făcuse deja progrese notabile în materie de lues, descoperindu-se deopotrivă cauza bolii cu modalităţile ei de diagnostic, terapia adecvată şi măsuri eficiente în eradicarea şi controlul bolii.
Intrigă mai ales faptul că trei dintre aceştia aveau titluri academice şi este imposibil să nu fi avut cunoştinţă de acest fapt, mai ales că trecutul psihiatriei în materie de alienaţie şi paralizie generală progresivă era legat de boala luetică în fazele ei avansate, terţiară şi quaternară. Rămânem la convingerea că ceea ce contează cel mai mult în aprecierea corectă a biografiei poetului este punctul de vedere al psihiatrilor fără prejudecăţi, mai ales a celor contemporani poetului a căror percepţie, intuiţie şi mai ales contact direct cu realitatea bolii nu puteau înşela o experienţă în domeniu.
În egală măsură credem că adevărul privind boala poetului, pentru care în ultimii 40 de ani s-a dus o adevărată bătălie, trebuie cunoscut şi însuşit în cultură, în societate şi mai ales în educaţie, pentru că este vorba de Eminescu în care generaţii de-a rândul se vor regăsi aşa cum şi noi ca şi generaţiile anterioare ne-am regăsit. Acest lucru devine cu atât mai necesar astăzi când corul disonant al detractorilor şi demolatorilor nu încetează să bruieze vibraţia delicată şi sensibilă a cântului eminescian. Nu mai mult decât controversata biografie scrisă de George Călinescu apare într-o ediţie de lux perpetuând cu ostentaţie inepţiile sale. Probabil disputa nu va înceta iar pentru cei care încă mai păstrează tonul denigrativ le-aş aduce aminte ceea ce Dimitrie Vatamaniuc pe bună dreptate spunea; "Eminescu este prin ceea ce a lăsat şi ce a făcut. Fie că îl lăudăm, fie că îl batjocorim nu are nici o importanţă.
Are numai pentru noi că ne putem acoperi de oprobriu. Nu putem noi nici să-l coborâm, nici să-l înălţăm" Putem totuşi în limitele decenţei să-i respectăm adevărul existenţial, să-i deplângem tragedia vieţii, să-i admirăm opera şi să-l venerăm ca pe cel care a iubit ca nimeni altul naţia şi pământul patriei sale.